Adeseori, cararea mea
Adeseori, cărarea mea
E-o cale de dureri,
E-o cale de-ncercare grea,
Dar am și mângâieri.
Căci orișicât de trist aș fi,
Inima mea, neîncetat
E-n mâna bun-a Domnului,
Și de iubirea Lui sunt apărat.
Adeseori, suspin și plâns
Și-amar e hrana mea,
Dar al credinței foc nu-I stins,
Și nici nădejdea mea;
Căci și Păstorul meu, Isus,
A plâns și El și-a suferit;
Să am curaj, chiar El mi-a spus,
Căci El pe-orice vrăjmaș a biruit.
Când gânduri negre mă răpun
Sau când mă simt stingher,
Necazul, oare, cui să-l spun?
Și sfat cui am să cer?
Un Prieten bun mi-a mai rămas,
Iar în necaz un Frate bun,
La El mă duc cu-amarul meu
Și păsul meu întreg doar Lui I-l spun.
Chiar neagra clip-a morții când
Vine în calea mea,
De tot și toate mă despart,
Când e să trec prin ea.
Dar Tu, Isuse, ești mereu
Cu min’ și-atunci, ca orișicând,
Tu mă păstrezi la pieptul Tău,
Păzit pe brețul Tău, pân’ la mormânt.
Home