O Doamne mare, când privesc eu lumea
O, Doamne mare, când privesc eu lumea,
Ce ai creat-o prin al Tău Cuvânt
Și ființele ce-mpodobesc natura,
Cum le-ntreții cu brațul Tău cel sfânt:
/: Atunci Îți cânt, Măreț Stăpânitor:
Ce mare ești! Ce mare ești! :/
Privirea când mi-o-nalț și văd minunea:
Mulțimea astrelor ce-alerg pe cer,
Mărețul soare, cât și blânda lună,
Ca mingi de aur plutind în eter.
Când întâlnesc Pe Domnu-n Cartea Sfântă
Și când zăresc mulțimea de-ndurări;
Pe-ai Săi aleși cum i-a iubit întruna
Și i-a condus prin binecuvântări.
Și-L văd pe Isus pe pământu-acesta
Ca serv, dar plin de dragoste și har,
Zăresc în duh amara-I suferință
Și mântuirea ce mi-o dă în dar.
Când mă apasă sarcini mari și grele,
Când sufletu-mi e trist pân-la mormânt,
El se apleacă plin de mângâiere,
Și-mi ia tot chinul de-orice legământ.
Când Domnul bun mă va chema la Sine
Și când voi sta uimit în fața Sa,
Privind pe Domnul sfânt al veșniciei,
Căzând la tronu-I mă voi închina.
Home