Sunt un copil sărman, uitat de lume
Sunt un copil sărman, uitat de lume,
Și pribegesc hoinar pe-acest pământ,
În căutarea unei lumi mai bune
Pe care-aș vrea s-o aflu mai curând.
/: Sunt călător și n-am nimic pe lume;
Bucuriile toate mi se frâng.
De-s amărât, nimeni nimic nu-mi spune
Și nimănui nu-i pasă că eu plâng. :/
De-atâtea ori, aștept o-ncurajare
Să-mi îndulceasc-amarul de pelin
Și-n sufletul pribeag să îmi strecoare
O bucurie în eternul chin.
/: De-atâtea ori sunt singur, n-am pe nimeni
Și n-are cin' să-mi vină-n ajutor;
N-aud nicăieri o vorbă bună,
Să-mi răcorească pieptul plin de dor. :/
Îmi plânge sufletul, în vâlvătaie,
Inima care răni a primit,
În lupta grea, în aprigă bătaie
În care, deseori, căzui lovit! …
/: Dar țara mea o văd, în depărtare,
Și-adeseori, deși mă simt învins,
Mă scol din nou și-alerg tot într-acolo,
Căci țara mea-i eternul paradis. :/
Dar țara mea e sus de tot, în zare,
Iar aici jos săgețile mă-mpung
Și-adeseori mă clatin pe picioare
Și-mi pare că acolo n-am s-ajung.
/: Dar, chiar de-ar fi să cad în nesimțire,
Va apărea lângă mine Isus
Și m-a întreba-n susur blând și subțire:
„Ce faci tu, frate? N-ai vrea să vii sus?” :/
Mă voi scula atunci, plin de putere,
Și voi zbura-mpreună cu Isus;
Cu El de mână, m-oi plimba pe stele,
În țara de cleștar, acolo sus.
Acolo, fericirea s-a așterne;
Nu vor mai fi dureri pe-al țării șes.
Ultima lacrimă ce-o am pe gene
Și-obrazul tot de plâns îmi va fi șters.
/: Și-orice jignire, suferință, răni
Vor fi uitate – parcă n-ar fi fost –
Căci Dumnezeu va-mpărăți cu slavă
Și, lângă El, voi fi la adăpost. :/
Home