Tină și suflet
Apari un prunc scăldat de cânt și soare,
Începi cu zâmbet frăgeziu de mai,
Inspiri în jur viață și vigoare,
Vezi tot întinsu-n strălucit alai.
Pe nesimțite izbucnești în freamăt,
Zglobiu și de cunoaștere setos;
Dar prin răstimpi al clopotului dangăt
/: Îți sună blând momentul prețios. :/
Începi să-nfrunți prin viforul vieții,
Cu pieptul tremurând prin vijelii.
Te prăbușești când zorii dimineții
Sunt înghițiți de norii plumburii.
Te-ntrebi: Rămâne omul numai tină?
Un chip uitat și stins într-un album?
Dar zbuciumul, noblețea și-orice vină,
/: Vor trece ca și colbul de pe drum? :/
Să lupți cu răul? E inacceptabil!
Prea-i mic mănunchiul anilor de vis
Și totuși, ai ceva inestimabil:
E sufletul, ce vrea în Paradis!
Și ce ți-ar folosi averea lumii,
Când scopul sfânt e să ți-l mântuiești,
Să-l aperi de tentațiile lumii,
/: Ca în final s-ajungi în slăvi cerești? :/
Nu te gândești că anii vieții zboară,
De ce zorești în tot ce-i efemer?
De ce-l condamni ca să rămân-afară?
De ce nu vrei să locuiască-n Cer?
Oprește-te, că viața ta apune!
De vrei să fii cu Cel ce-I veșnic viu
Slujește-I azi, nu-n ziua când vei spune:
/: Aș vrea, dar e târziu… e prea târziu… :/
Home