Un lung tren ne pare viața

Un lung tren ne pare viața,

Ne trezim în el mergând,

Fără să ne mai dăm seama

Unde ne-am suit și când.

Fericirile sunt halte

Unde stăm câte-un minut;

Până să ne mai dăm seama,

Sună… pleacă… a trecut…

Iar durerile sunt stații

Lungi, de nu se mai sfârșesc,

Și, în ciuda noastră parcă,

Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare

Înainte tot privim,

Vrem s-ajungem tot mai iute,

La vreo gară ce-o dorim.

Ne trec zilele… trec anii…

Clipe sfinte și dureri,

Așteptând hrăniți de visuri

Noi momente de plăceri.

Mulți copii voioși se urcă.

- Câți în tren ne-am întâlnit!… -

Iar câte-un bătrân coboară;

Trist, de forță istovit…

Vine-odată însă vremea

Să ne coborâm și noi…

Ce n-am da atunci, o clipă

Să ne-ntoarcem înapoi?

Căci, pe când privim în urmă,

Plângem timpul ce-a trecut…

Sună gara veșniciei!…

Am trăit, dar n-am știut…

Home